Cică era cândva, nici nu se stie exact când, probabil acum multe milioane de ani, cam pe vremea dinozaurilor – un gândăcel, singurul gândac care exista pe pământ. Era mic, rotund, negru cu pete albe și avea piciorușele scurte așa cum vedem azi prin grădini în timp ce culegem legumele toamna.

Acest gândăcel alerga toata ziua, se ascundea, urca, cobora, apoi dormea, iar când nu dormea căuta să mănânce ferigi, singura sursă de mâncare a lui. Ferigile sunt cele mai vechi frunze, dar putem noi ști sigur? Căsuța lui, cum o numim noi azi, era undeva prin continentul America de Nord, aproape oarecum de Ocean, dar oare exista oceanul?

Într-o dimineață friguroasă de toamnă, cam mijlocul lui noiembrie, gândăcelul s-a trezit trist, nu înțelegea ce I se întâmplă, ce e cu starea aceasta a lui, de ce nu vrea să iasă de sub pământ? Voia doar să doarmă, să doarmă și așa să treacă fiecare zi până când afară va răsări soarele călduros al anotimpului cald. Trăirile sale interioare oare cum erau percepute, cum și le explica el singurel, cum funcționa percepția lui despre lumea înconjurătoare?

Deși era primul gândăcel din lume, părea foarte isteť, capabil, curajos…oare cunoştea frica? ȘI-a spus el însuși că nu va dormi, dormi și iar dormi, ci va ieși la suprafață să vadă ce se întâmplă și ce ar putea face să fie vesel, cu chef de urcat, coborât, mâncare, joacă, rostogoliri. De obicei, dragii mei, când vă propuneți ceva trebuie să acționați chiar în acel moment, altfel entuziasmul ideilor piere repede, intervine altceva, altcineva. Așadar, să vedem cum a acționat gândăcelul cu buline, îl putem numi, să aibă și nume și prenume, la fel ca noi, azi.

Încet-încet și-a scos căpșorul de sub pământ și a început să alerge spre o ferigă, să bea apa care se prelingea din ea pe pământul atât de înghețat. Încerca să înțeleagă cum a ajuns el acolo și de ce a ajuns. Fiind primul gândăcel din lume, nu știa că mai exista altceva în afară de ceea ce vede în jurul lui. Cum poți cunoaște ceva ce nu exista?

A făcut tot ce și-a propus, dar starea lui nu era chiar completă. Ceva lipsea, ceva imens, oare ce să fie? A privit în toate direcțiile, până când a descoperit o bucată de gheață, cum o numim noi azi. Cum plouase în seara anterioară, frigul excesiv de peste noapte înghețase sursa ploii și bucata de gheață descoperită era ca o oglindă pentru gândăcelul cu buline. La început sfios, normal, nu știa ce este și ce nu este. Cum se apropia mai tare de “oglinda” începea să mai vadă pe cineva. Ii plăcea foarte mult ceea ce vede, a început să atingă cu corpul, deși rece, era tare încântat, nu se mai putea dezlipi de acel cineva. Cum se misca puțin și acel cineva se mișca. A început să zâmbească, nu mai simțea ceea ce simțise adineori când nu voia să iasă din căsuța lui. Părea foarte fericit și mândru de descoperirea lui. Oare și-a dat seama ce s-a întâmplat? Întreb, deoarece și când bucata aceea de gheața a început să se topească, el era în continuare cu zâmbetul larg…începuse să alerge, să urce, să coboare, să mănânce…apoi a plecat mai departe.

Gândăcelul a învățat să-și facă prieteni: a început cu el însuși