Casa bunicilor era precum căsuțele din basme, mică, din lemn, lemn care mirosea a ploaie, uneori a flori de mucegai. Acoperișul era puțin lăsat ca după o luptă între teii care loveau cu putere de fiecare dată când bătea vântul. Pe prispa casei erau panere cu fructe si legume ramase de la ultima recoltă, atârnau ghivecele cu florile bunicii atât de bine îngrijite, torcea pisica Miruna ca într-o zi de vară dogoritoare. Lângă gardul din lemn care dădea înspre stradă stătea stejarul bătrân, adormit de la anii care au trecut peste el. Deseori, bunica se așeza la umbra lui si croșeta pentru Voinicel căciuli, mănuși, bluzițe și tot ce îi trecea prin imaginația ei bogată. Grivei latră la fiecare pas de trecător și anunță satul dacă apare vreun străin, mai ales lunea când e zi de târg. Curtea și ea la fel de mică, plină de trifoi, prin care Voinicel adora să alerge mai ales vara după o ploaie torențială când simțea cel mai bine puterile imense ale naturii. În spatele curții era un grajd în care văcuța îşi ducea veacul noaptea, văcuța Lăptica, așa o numea Voinicel deoarece dădea foarte mult lapte. Aveau și un cal pe care îl foloseau la munca agricolă.

Bunica avea și o bucătărie de vară unde tocmai cocea o porție de plăcinte cu brânză proaspătă de văcuță.

Pare perfect la căsuța din povești, nu?

Voinicel își iubea foarte mult bunicii. Bunicul l-a învățat taina tuturor îndeletnicirilor dintr-o gospodărie, bunica îi oferea educația necesară pentru primii pași în viață. Mergea la grădinița din sat, avea o educatoare care-l iubea foarte mult pentru că era foarte drăguț cu cei din jur, ascultător, îndeplinea sarcinile din timpul orelor. Era băiețelul crescut cu dragoste de bunici. La fiecare serbare veneau amândoi bunicii îmbrăcați în hainele de duminică, curate, călcate și se așezau pe rândul din față, cu mâinile îmbrățișate.

Într-o zi, copiii au avut ca misiune să deseneze portretele părinților, să le ofere ce culoare vor ei acestor portrete. Voinicel și-a desenat bunicii, iar in mijloc era el cum îi ținea pe amândoi strâns de mână, iar deasupra fiecărui portret a scris MAMA VOINICEL TATA. Educatoarea a rămas puțin surprinsă și l-a întrebat de ce le-a colorat părinților părul alb. ” Ei doi sunt părinții mei, chiar dacă sunt părinții părinților mei, d-voastra ne-ați spus ieri ca noi ne petrecem copilăria alături de părinții noștri care ne iubesc nespus și care ne iau cu ei peste tot, care ne mângâie seara înainte de culcare, ne spun povestea de noapte bună”. Educatoarea nu a mai spus nimic. Le-a povestit bunicilor la prânz această întâmplare, iar bunica i-a destăinuit că Voinicel a fost din primele zile de la naștere în grija loc. Părinții muncesc foarte mult, au afacerea loc, călătoresc foarte mult și pentru a-i oferi lui Voinicel totul, acesta este în grija lor.

Timpul a trecut. Voinicel a crescut mare, s-a căsătorit și a avut un băiețel. Părinții lui erau deja la vârsta pensionării. Având afaceri peste afaceri, fiul său stătea la bunici, care se ocupau de el foarte bine. La școală erau singurii care erau prezenți la ședințe, la serbare. Bunicii erau universul lui, însă aceștia au plecat în Rai destul de devreme. El se simțea atât de singur, încât și-a spus lui însuși că indiferent de ceea ce îi rezervă viitorul, copiii lui vor fi crescuți de el, să simtă iubirea după care el a tânjit dintotdeuna.

Sfârșit

Voinicel a fost crescut la casa din povesti a bunicilor